miercuri, 28 mai 2008

Eu şi măştile Lor...

Nici nu ştiu ce să mai spun... Mi s-a demonstrat pentru a nu ştiu câta oară că e rău să visezi... să speri... să crezi în ceva mai bun... Da, sună un pic cam... emo :)))) (asta e altă discuţie cu... emo-iştii). Dar iar am o perioadă din aceea în care mă simt... ciudat... da, cred că aşa s-ar defini, ciudat.
Vreau să simt tandreţea unui înger, pasiunea devoratoare a unui demon; văd măşti... numai măşti... m-am săturat de măşti. Sunt întotdeauna curioasă ce găsesc dedesubtul lor. Şi de multe ori când aflu, sunt dezamăgită. Nu mă întrebaţi ce e cu aiureala de idei din capul meu, că întotdeauna a fost aşa... Mă simt a dracului de singură şi nu îmi dau seama de ce. Cum poţi să fii singur, dar înconjurat de oameni? Ei, uite că se poate. Nu îmi pot găsi locul. Nu mă simt bine. Nu mă simt în largul meu. Mă simt... singură. Cică mi-a spus un... prieten... că sunt o bijuterie. Dacă sunt o bijuterie, atunci de ce nu mă vrea nimeni?? Nu mai înţeleg nimic.
Tot ce ştiu e că m-am săturat de măşti. De fapt nu. Sunt sătulă de oamenii din spatele lor. Sunt curioasă dacă există cineva care să îşi poată da masca jos măcar o dată când vine vorba de lucrurile importante. Oare sunt naivă?
Da, mi s-a reproşat de multe ori că aş fi naivă. Recunosc, sunt, ce să fac? Poate o să mă învăţ minte până la urmă... sper. Între timp, mi s-a făcut cam somn. Cred că o să continui înşiruirea de idei altă dată. Între timp... savuraţi măştile mele favorite:




2 comentarii:

Gina spunea...

Nu stiu cum sa ma adresez avand in vedere ca nu t cunosc , dar pot sa afirm ca ma regasesc perfect in cuvintele tale .... Viata e un teatru ....Deci mastile sunt necesare uneori ,ia si tu o masca si hai sa jucam ! Sa vedem cine , cat poate !

ByeBye

Ramona spunea...

Mda... viata chiar e un teatru... Dar daca suntem actori veritabili, vom sti ce masti sa folosim la momentul potrivit. Trebuie doar sa fim niste farseuri ai vietii, pentru a avea prilejul sa traim fericirea sa!