Respir. În sfârşit nu mă mai sufoc...
miercuri, 2 aprilie 2008
Un moment de linişte. O Respiraţie
Viaţa mea se contopeşte cu un nor, cu un demon, cu un bloc de beton. Simt. Trăiesc. Vibrez de emoţie. O emoţie degradant de dulce. Mă uit în oglindă. Văd pete. Pete de culoare, pete de imagine, pete de bucurie, pete amărui. Inspir. Trag în piept toată dulceaţa suflului fierbinte al propriului meu înger decăzut. Mă simt bine. E acea stare de bine ciudată. Eu şi eul meu am făcut pace. Pentru moment. Aş putea spune că sunt aproape fericită. Fără niciun motiv. Mă simt bine în propria-mi companie. Expir. Îmi exorcizez sufletul. Îmi golesc mintea. Nu-mi alung partea demonică. O iubesc. Şi îngerul meu o iubeşte. Sunt împăcată cu mine.
Respir. În sfârşit nu mă mai sufoc...
Respir. În sfârşit nu mă mai sufoc...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
haideţi... nimic? vă invit la o... respiraţie :)
Hmm... May I start? Frumos textul, citindu-l am inteles si lipsa comentariilor :) e foarte, hmm cum sa zic... ascuns? interpretabil? te face sa te gandesti la tine... la propria persoana. Ma gandesc ca nu-mi plac blocurile de beton si ca m-as izbi de unu... da... asa ramane acolo, decat o umbra poate, nu m-ar observa nimeni, nimeni. Si noaptea... m-as ascunde sub un geam, as sta pe pervaz holbandu-ma la splendoarea cerului de vara, plin de stele. Mi-as imagina focuri de tabara mari, foarte mari! tineri distrandu-se si tot soiul... M-as gandi numai la libertate, libertatea de care nu ne bucuram noi.
Libertate... atât de abstrac(ă)... cică o prietenă când mi-a citi articolul mi-a zis să nu mai trec aşa de aiurea de la o idee la alta... cred că eu am făcut un fel de "brainstorming" al emoţiilor, şi da, e extrem de interpretabil. Tocmai acesta e farmecul, că fiecare îl simte în propriul său fel. Mă bucur că nu te-a lăsat... rece
Trimiteți un comentariu