Gânduri fără rost. Nu, nu am nicio introducere... nimic din ceea ce spun sau gândesc nu mai are vreo noimă de ceva vreme şi sinceră să fiu, mă doare-n cot (de fapt, nici acolo). Sau... poate că are. Pentru mine. Sau... poate doar m-am ameţit puuuuuţin de la vinul ăla fiert. Ah, o fi oare şi unul dintre motivele pentru care simt că se învârte camera cu mine. Cam trist. Mă ameţesc şi scriu pe blog. Buhuhuuuuu, ce să ne mai povestim. Cât de... emo, la o adică(ha ha!). Sărbătorile astea scot ce e mai rău din oameni.
În altă ordine de idei, am vrut şi eu azi să mă uit la TV. Să găsesc, ca tot omul, ceva cu care să îmi omor timpul în lipsă de ocupaţie. Şi... am un singur cuvânt: Sirop!!! Doamne, cât de rău am putut să mă plictiseeesc. Şi încă un lucru... ai avut vreodată senzaţia că vorbeşti cu pereţii? Bine, de ceva vreme tot am când vine vorba să spun cuiva ce mă apasă (de obicei încerc să mai "experimentez" pe câte o prietenă) o oarecare reticenţă, pentru că mi se pare foarte incomod să se holbeze la mine şi să nu spună nimic "receptorii mesajului". Mi s-a cam luat, de aceea prefer să... scriu! Fără să îşi dea cineva interesul pentru ce scriu eu. La o adică, sunt aberaţiile mele, nu? Adică.... cine vrea să îşi bată capul cu ele... hmmmm... problema lor. Ok, deja nu mai înţeleg nici eu ce vreau să spun.
Unde vreau să ajung? Nicăieri, încă nu te-ai prins? Îţi pierzi vremea aiurea pe aici. Scriu de dragul de a scrie, de dragul de a îmi inventa un ascultător. Stai, îmi cer scuze, te jignesc, egoul meu, tu eşti cam obligat să mă înghiţi din moment ce eşti aprte integrantă din mine- ce trist pentru tine. Inspir. Simt cum mi se umflă toate venele. Am draci, dar habar n-am de ce. Nu cred că am motive concrete. Doar că sunt un pic prea sătulă de... mine.
Un prieten îmi spunea că uneori e bine să încercăm să ne sortăm gândurile. Frăţioare, dac-aş încerca să fac asta, în 15 minute maxim aş ajunge la balamuc. În fond şi la urma urmei, cum fac asta? Încep... le număr... stai că aşa nu merge. Sunt prea multe şi mă copleşesc. Le pun etichete. Da! Vesele. Triste. Banalităţi. Speciale. Nu, nici aşa nu merge, am destule pe care nu ştiu unde să le încadrez. Le pun mai multe "tag-uri"... nu, nici aşa...
Dar ştii care e tâmpenia cea mai mare? Că în acelaşi timp am mintea absolut goală. Blanc. Ca foaia de hârtie de la teza mea la biologie(genetica, bat-o vina!)... Da, e clar, vinul ăla m-a luat de cap rău de tot. Nasol moment. Mă uit la hainele împrăştiate prin toată casa. Mi-e prea lene să le strâng. Nimic prea nou, nimic prea vechi sub soare. Gândurile mele tot zboară în voie nesortate, iar capul meu tot nu poate să închege vreo idee concretă, palpabilă. Ia stai, ideile nu sunt palpabile. Frate, am ajuns să mă cred Camil Petrescu... numai el spunea că vede idei. Ce porcărie!
E clar, mai bine mă bag să dorm... sau să văd un film... sau merg să mănânc ceva. Poate îmi trece şi starea de visare. Ah, şi am mai făcut o descoperire... cred că mai uşor ar fi să mă îmbăt din propriile mele aberaţii, nu? Aşa că îşi urez şi tie, ego bătut de soartă (că doar tu îmi mai suporţi toanele) un savuros Hâc! şi... la mulţi ani!
