De cand nu am mai incercat sa dau de tine... Imi promisesei ca ma inveti sa lupt cu zmeul. Mi-ai promis ca imi arati cum poate viata sa fie frumoasa. Am crezut ca buzduganul va izbi intr-o zi in usa mea si-am sa ies sa te imbratisez. Trebuia sa crestem mari si sa ne luptam cu toti zmeii din lume, dar nimeni nu mai vrea sa lupte, Fat Frumos... Nimeni nu mai vrea sa fie viteaz... sau cinstit... sa viseze... sau sa iubeasca.
Pe toti ii aud cum se plang ca viata e o lupta, dar nu cred ca stie cineva sigur cand a invins si cand a fost invins. Mi-ai promis ca o sa ma inveti ce e onoarea, Fat Frumos, dar nimeni nu mai foloseste cuvantul asta. Mi-ai spus ca o sa zburam peste mari si tari, dar eram sigura ca nu voi putea zbura... Mi-e dor sa visez, Fat Frumos!!!
De ce nu ma aperi? De ce nu Te aperi?? Eu nu pot sa fac asta pentru tine... De ce pana si tu, Fat Frumos, ai devenit un las?? Unde e basmul promis? Unde e lumea despre care mi-ai povestit? De ce m-ai mintit, Fat Frumos?...
Sa stii... Mi-e dor sa iti vad zambetul... zambetul acela pe care il aveai cand o intrebam curioasa pe Sfanta Duminica ce e un print. Mi-e dor sa te chinui sa ma inveti cum sa ma dau peste cap de trei ori si sa ma transform in foc mistuitor. Mi-e dor de calul tau alb. Imi promisesei ca ma lasi sa zbor pana la Dumnezeu cu el... Ah, si as vrea sa mai stii ceva... Mi-e dor de noi...
Teo
