God, it's been a weird day... Mă uit la venele de pe braţe cât de rău mi s-au putut umfla. Îmi simt sângele circulând cu o viteză dureroasă. De ceva vreme insomnia mă bântuie, iar inspiraţia mă izbeşte din plin doar la ore indecente. Habar n-am ce e cu mine. Şi acum vine întrebarea: am ştiut vreodată?:)) Nu ştiu dacă starea mea de rău vne de la ceva strict fizic, organic, sau de la ceva din interorul meu, care n-are de lucru şi mă face să mă zvârcolesc în aşternuturi. Da, recunosc, uneori vreau doar să fiu luată în braţe, fără să mi se spună un cuvânt, să fie cineva lângă mine. Atât. Cred că e o altă perioadă din aia în care n-am altceva mai bun de făcut decât să mă plâng de acea apăsare. E ceva ce nu mă lasă să fiu fericită. Frate, deci mă înnebunesc singură cu... conceptul de fericire. Există??
Nu, frate, nu există fericirea supremă, doar momente care îţi lasă impresia că poţi fi fericit. O iluzie frumoasă. O utopie. Mda, ceilalţi cred că sunt "supărată pe viaţă" şi atât. Oare?? Nu mai realizez ce e în jurul meu, sunt ameţită... I'm fucked up, man! Sunt copleşită de... ceva abstract. Nu lupt, n-am luptat, dar mă simt învinsă.
Ha, verbele mele sunt "a vrea" şi "a simţi". Păcat că verbul meu principal nu e "a acţiona"...Poate aş rezolva ceva măcar dac-aş şti de unde să încep...
