:)

Vis

Ai avut vreodată impresia că te sufoci? Ţi se pune pur şi simplu un nod în gât şi ştii că nu ai nimic, dar te simţi totuşi rău.... Eşti aici, şi eu sunt tot aici, dar în acelaşi timp suntem departe... fiecare în depărtarea proprie. Stau întinsă în pat. Văd un tavan alb prăfuit. Dar văd şi mai departe de el.

Sunt pe un alt tărâm. Cel al viselor? Nu, nu dorm. Cel puţin aşa cred. Nu prea are cum.  Căldura nopţii îmi mângâie pletele, o bufniţă albă cu ochi de chihlimbar discută cu încă două- trei cenuşii despre Duhul apelor. E frumos. Şi crud. Are ochii de safir şi părul lung, argintiu. ,,Închide uşa şi prinde-i coada în prag timpului. Vreau să nu fugă cât timp sunt aici.", l-am rugat... ,,Nu,nu aceasta este dorinţa mea."

Dar în noaptea de sânziene m-a chemat... mi-a spus ,,De ce vrei să scapi de Timp? Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul tău: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le… Şi acum te rog să nu te mai întorci aici. Acest loc nu îţi va face niciodată bine..."

Şi am simţit o arsură în piept. Şi din nou stăteam întinsă pe pat. Şi mă uitam la tavan...

Insomnii

Nu am somn. E încă una din acele nopţi în care nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi pierd vremea uitându-mă pe pereţi. So... what's wrong this time? Habar nu am! Respir, încerc să mă liniştesc, dar, în mod paradoxal,  mă simt de parc-aş fi luat sedative. Îmi simt sângele cum curge cu o viteză fermecător de dureroasă prin vene. Parc-aş inspira parfum de trandafiri.

Capul mi se învârte, dar sunt foarte lucidă. Am tuşul prelins pe obraji, rujul întins, reflexia mea se holbează atât de inexpresiv încât mă scoate din minţi. Îmi vine să o pleznesc. Arăt ca dracu. Degetele tremură. Cătuşele de argint mă ard. Nu mai am nici putere, nici chef. Mi-e lene să curăţ slobozul de vise de pe noptieră. Îl las să zacă, să se usuce. Dispare de la sine la un moment dat.

Îmi sacrific clipele de linişte pentru ceva. Nu mă pune să îţi definesc acel ceva, pentru că nu pot. E ca şi cum mi-ai cere să explic ce sunt frumuseţea, binele şi răul. Ce mama naibii, faci parte din mine şi îmi ceri să îţi explic ce e cu mine? Oricum, ştiu doar că am făcut amor cu îngerul cu ochi de foc. Şi că a plecat. Mi-e dor de impuritatea lui. Într-un fel, dacă s-ar transforma toţi îngerii în Luciferi aş fi fericită. Pentru că nu m-aş mai simţi atât de singură. Aş avea amanţi. Aş zbura goală prin oraş. Aş putea fi Eu.

Dar ca de obicei, mă trezesc... Mă doare capul. Merg să caut un Antinevralgic... sau ceva.

Oglindire

M-am prefăcut din vise şi minciuni
mă hrănesc cu seva decadenţei
călătoresc pe raze de lună
ochii îmi ard ca gheaţa
buzele îmi sângerează… prea multe iluzii spulberate.
Să presupunem că sunt plăsmuirea
celor care se hrănesc din mine.
Oare eu nu trăiesc prin ei?
O relaţie de parazitare benefică pentru ei
şi pentru mine;
însă numai cel care trăieşte poate să moară
şi cum nu exist literalmente,
nu pot să mor..
sunt o idee,
iar ideile devin nemuritoare.

"Amorţeală"

Gânduri fără rost. Nu, nu am nicio introducere... nimic din ceea ce spun sau gândesc nu mai are vreo noimă de ceva vreme şi sinceră să fiu, mă doare-n cot (de fapt, nici acolo).  Sau... poate că are. Pentru mine.  Sau... poate doar m-am ameţit puuuuuţin  de la vinul ăla fiert. Ah, o fi oare şi unul dintre motivele pentru care simt că se învârte camera cu mine. Cam trist. Mă ameţesc şi scriu pe blog. Buhuhuuuuu, ce să ne mai povestim. Cât de... emo, la o adică(ha ha!). Sărbătorile astea scot ce e mai rău din oameni.

În altă ordine de idei, am vrut şi eu azi să mă uit la TV. Să găsesc, ca tot omul, ceva cu care să îmi omor timpul în lipsă de ocupaţie. Şi... am un singur cuvânt: Sirop!!! Doamne, cât de rău am putut să mă plictiseeesc. Şi încă un lucru... ai avut vreodată senzaţia că vorbeşti cu pereţii? Bine, de ceva vreme tot am când vine vorba să spun cuiva ce mă apasă (de obicei încerc să mai "experimentez" pe câte o prietenă) o oarecare reticenţă, pentru că mi se pare foarte incomod să se holbeze la mine şi să nu spună nimic "receptorii mesajului". Mi s-a cam luat, de aceea prefer să... scriu! Fără să îşi dea cineva interesul pentru ce scriu eu. La o adică, sunt aberaţiile mele, nu? Adică.... cine vrea să îşi bată capul cu ele... hmmmm... problema lor. Ok, deja nu mai înţeleg nici eu ce vreau să spun.

Unde vreau să ajung? Nicăieri, încă nu te-ai prins? Îţi pierzi vremea aiurea pe aici. Scriu de dragul de a scrie, de dragul de a îmi inventa un ascultător. Stai, îmi cer scuze, te jignesc, egoul meu, tu eşti cam obligat să mă înghiţi din moment ce eşti aprte integrantă din mine- ce trist pentru tine. Inspir. Simt cum mi se umflă toate venele. Am draci, dar habar n-am de ce. Nu cred că am motive concrete. Doar că sunt un pic prea sătulă de... mine. 

Un prieten îmi spunea că uneori e bine să încercăm să ne sortăm gândurile. Frăţioare, dac-aş încerca să fac asta, în 15 minute maxim aş ajunge la balamuc. În fond şi la urma urmei, cum fac asta? Încep... le număr... stai că aşa nu merge. Sunt prea multe şi mă copleşesc. Le pun etichete. Da! Vesele. Triste. Banalităţi. Speciale. Nu, nici aşa nu merge, am destule pe care nu ştiu unde să le încadrez. Le pun mai multe "tag-uri"... nu, nici aşa...

Dar ştii care e tâmpenia cea mai mare? Că în acelaşi timp am mintea absolut goală. Blanc. Ca foaia de hârtie de la teza mea la biologie(genetica, bat-o vina!)... Da, e clar, vinul ăla m-a luat de cap rău de tot. Nasol moment. Mă uit la hainele împrăştiate prin toată casa. Mi-e prea lene să le strâng. Nimic prea nou, nimic prea vechi sub soare. Gândurile mele tot zboară în voie nesortate, iar capul meu tot nu poate să închege vreo idee concretă, palpabilă. Ia stai, ideile nu sunt palpabile. Frate, am ajuns să mă cred Camil Petrescu... numai el spunea că vede idei. Ce porcărie!

E clar, mai bine mă bag să dorm... sau să văd un film... sau merg să mănânc ceva. Poate îmi trece şi starea de visare. Ah, şi am mai făcut o descoperire... cred că mai uşor ar fi să mă îmbăt din propriile mele aberaţii, nu? Aşa că îşi urez şi tie, ego bătut de soartă (că doar tu îmi mai suporţi toanele) un savuros Hâc! şi... la mulţi ani!

Mono/Dialog

M-am plictisit să vorbesc cu tine.
Teo, mă plictisesc obsesiile tale!
Visezi la demoni cu aripi negre,
ninsori din raze de soare,
cartofi prăjiţi în esenţă de înger,
vampiri care beau Pepsi
ah, şi să nu uităm
de tortul de ciocolată
asezonat cu blonde de căpşuni şi vişine…
Mă uit în oglindă. Nu te mai plac.
Ţi s-a întins rujul roşu…
iar te-a sărutat demonul cu ochi de jar;
şi îţi curge rimelul;
chiar nu te-ai săturat să plângi după

Făt- Frumos?

I-a putrezit miezul, treci mai departe!

Celest

Luna, fantasma nopţii, vrea să uite

tot ce e omenesc,

pentru că o doare
fiecare înghiţitură din pâinea deşertăciunii,
fiecare curcubeu de lacrimi degradante,
fiecare figură de bărbat- Ion sau Dionis
în acelaşi sânge îşi scaldă pletele de corb
de secole.
Îi ard ochii utopiile năruite ale omenirii;
aşa că s-a decis să omoare umanul
din esenţa ei.
Va deveni o fiinţă pură a întunericului.